Povestea lui Răzvan este  una ,,banală”, a unui om care cunoaste, pentru că nu are încotro, medicii si spitalele din România.

El a trecut prin toate sectiile de ortopedie si hematologie din Bucuresti. Medicii au ridicat din umeri. Oare cazul lui este neinteresant? Nu este provocator pentru niciun specialist din aceste spitale?

Răzvan ni se destăinuie:

CASTEL DE NISIP

Eu sunt Răzvan si am 32 ani. Povestea mea este una obisnuită, până la un anumit moment. Sunt căsătorit si am un copil iar acestea sunt motivele pentru care vreau să trăiesc.

Dar iată si motivele pentru care, în momentul de fată, lupt si voi lupta până la capăt :

Cu ani în urmă (la vârsta de 14 ani), am acuzat dureri puternice în zona genunchiului si am fost tratat de artrită reumatoidă.

2007—Durerile au reapărut, dar medicii le-au pus pe seama reumatismului
Mai 2008 —Folosesc fiole de algocalmin, durerile fiind însotite de transpiratii abundente si dureri cumplite de cap, probabil datorită nesomnului.
August 2008—Durerile devin insuportabile si într-o noapte mă prezint la camera de gardă a Spitalului Universitar unde mi se face o radiografie si sunt trimis acasă cu o retetă de Arcoxia. Revin după doua zile si mi se face din nou o radiografie si mi se dă o recomandare de CT.
Septembrie 2008—Sunt operat în vederea prelevarii unei probe pentru biopsie dar în spital  dezvolt o infectie cu E coli.
Octombrie 2008—Revin pentru chiuretare si grefă de tesut osos, si atunci  primesc verdictul « diagnostic histopatologic :mielom plasmocitar solitar/multiplu », adică, cancer.

Castelul construit în atâtia ani se năruie cu fiecare cuvânt pe care îl aud, totul trece pe lângă mine, nu văd decât familia, zilele petrecute la mare cu doar o săptămână în urmă si apoi, gri, un gri care devine treptat negru si cuprinde tot în jurul meu.
Repetăm analiza si la Institutul Babes, dar rezultatul este aproximativ acelasi: plasmocitom plasmocitic.
Sunt transferat imediat la sectia Hematologie, iar singura mea sansă este tratamentul citostatic!

Octombrie 2008—Încep citostaticele. Anul Nou mă prinde cu perfuziile în brat.  Ce mai început de an! Oare asa va fi următorul?

Ajungi printre oameni, deja îi poti numi colegi de suferintă,  si afli,  cu surprindere,  că tu ai poate 30 de ani, dar există copii care se chinuie încă de la doi sau trei ani cu boli crunte, lucruri pe care le consideri a fi doar simple stiri de televiziune.

Din 2008—Sunt în concediu medical, si « mă plimb » pe la toate spitalele din Bucuresti căutând solutii, sau medici care să-mi ofere solutii.

Solutia a venit când am fost informat că atunci când medicii de aici te lasă « să te plimbi » din clinică în clinică pentru că nu au sau nu cunosc o solutie, ai dreptul să ceri tratament într-o clinică din străinătate unde să se facă ceea ce aici nu se poate.
Nu se poate, nu se vrea….?!

Lupt cu boala, lupt cu medicii si încăpătânarea lor în a-mi acorda dreptul la viată, dreptul la sănătate. Solicit si obtin (nu foarte simplu) recomandare pentru tratament în străinătate pentru a putea pleca pe baza formularului E112.

Si încă ceva :
Iunie 2009—Am depus cerere pentru un medicament de ultimă generatie: Velcade, dar nu aveam prea multe sanse. Din 100 de dosare depuse « se selectează » maxim 4. Dosarul a fost completat pentru medicament/citostatic numai după ce am cerut raportul medical necesar plecării în străinătate, fiind intrebat la ce ne trebuie. Coincidenta ?

In prezent—Astept rezultatul unei noi biopsii efectuate la o clinică din Italia, unde s-a solicitat sprijin pentru cazul meu.

Vă invit să luăm din dulapul cu jucării al copiilor găletusa, grebla sau lopătica si să ne întâlnim ca să construim un castel de nisip. Îl va sterge valul mării? Nu-i nimic, o luăm de la capăt.
Cu perseverentă….precum peregrinările mele prin spitalele din România.

Va urma…

Categories: CAZURI